Cele mai importante inventii romanesti

Ne folosim in fiecare zi de o suma de obiecte si accesorii, menite sa ne mijloceasca indeplinirea unor scopuri si sa ne faca existenta mai usoara. Pe altele le folosim mai rar, fara a le fi insa mai putin tributari, in timp ce unele ne salveaza de-a dreptul viata. In foarte putine cazuri, devenim curiosi referitor la originile lor, la cum, cand si cine le-a creat. Prea rar ne intrebam ce anume din toate lucrurile pe care le intrebuintam au ca sursa un izvor autohton, in mintile creatoare si in mainile dibace ale conationalilor nostri. Probabil dintr-o convingere defetista ca romanii nu au descoperit niciodata nimic important. Ei bine, lucrurile sunt departe de a sta astfel si nu numai ca inventii romanesti importante exista, insa eventuala lor absenta ar fi dat o fata destul de diferita omenirii, nu intr-un sens benefic.

10. Diorama – Grigore Antipa

Diorama este o reprezentare spatiala a unei portiuni de peisaj, in care se expun, in muzee, animale impaiate, manechine si diverse alte obiecte asemanatoare, in scopul infatisarii unui ecosistem si crearii impresiei unui peisaj real. Primul care s-a gandit la aceasta forma de incadrare a naturii in peisajul citadin a fost naturalistulGrigore Antipa, biolog, zoolog, ecolog si profesor universitar romana. El este intemeietorul Muzeului National de Istorie Naturala din Bucuresti , care ii poarta numele si care, pornind de la reorganizarea sa, in 1907, prezinta pentru prima oara dioramele biologice.

  Acestea au reprezentat o noua etapa in evolutia si organizarea muzeelor de istorie naturala. Primele diorame prezentau viata de pe piscurile muntilor Carpati, din regiunea colinelor, din Baragan, precum si din zona inundabila a Deltei Dunarii. De asemenea, in Muzeul de Istorie Naturala exista si numeroase diorame care infatiseaza fauna din regiunile de tundra, prerie, savana sau din desertul Sahara. Datorita deosebitei prezentari,numeroase muzee europene si americane au solicitat sprijinul savantului roman pentru organizarea colectiilor muzeistice.

9. Tunul Basilic – Orban

Caderea Constantinopolului reprezinta numele sub care este cunoscuta cucerirea capitalei Imperiului Bizantin de fortele Imperiului Otoman, sub comanda sultanului Mehmed al II-lea, in data de 29 mai 1453. Armata bizantina numara aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000 erau mercenari straini. Cetatea avea circa 22.5 kilometri de ziduri fortificate, probabil cele mai puternice aflate in existeta pana atunci. Otomanii aveau o armata uriasa, de aproximativ 80.000 – 100.000 de oameni, dar sabiile si sagetile nu erau suficiente pentru a penetra colosala cetate bizantina. Ca atare, otomanii au angajat un inginer pe nume Urban sau Orban, de origine controversata inca, dar despre a carui nationalitate romana exista destule probe.

Acesta era specialist in construirea de tunuri, arme care la acea vreme reprezentau o noutate in tehnica de lupta.Urban a constuit in premiera un tun enorm, botezat “tunul Basilic”, masurand peste opt metri lungime si circa 75 centimetri diametru, care era capabil sa lanseze un proiectil de 544 kilograme la o distanta de aproape doi kilometri. Tunul lui Urban nu avea precizie, incarcarea sa dura trei ore, ghiulele erau putine si arma s-a prabusit sub reculul propriu dupa numai sase saptamani. Cu toate acestea, instrumentul a reprezentat precursorul tunurilor perfectionate, de mare putere, proiectate ulterior, lansad pana astazi mostenirea principiului sau de functionare.

8. Cibernetica – Stefan Odobleja

Cibernetica este teoria controlului prin retroactiune. Termenul s-a raspandit mai ales in legatura cu sistemele digitale, dar domeniul este mult mai larg: cibernetica se ocupa de modul in care un sistem (digital, mecanic, biologic) prelucreaza informatiile si reactioneaza la acestea; tot cibernetica se intereseaza de modul in care sistemele se modifica sau permit modificari pentru a-si optimiza actiunile. Medicul Stefan Odobleja, creatorul psihociberneticii si parintele ciberneticii generalizate, publica in 1929 studiul “Metoda de transonanta toracica” in care enunta pentru prima oara legea reversibilitatii.

Odata cu participarea la la Congresul International de Medicina Militara din Bucuresti (1937), anunta aparitia operei sale capitale “Psihologia consonatista”, lucrare prin care face publica prima varianta a conceptiei cibernetice generalizate si demonstreaza caracterul multi si interdisciplinar al acesteia. Modelul cibernetic, pornind de la observatii, intuitie si ratiune, creat de Odobleja in 1938 - 1939, dar vehiculat zece ani mai tarziu in literatura americana si apoi in cea europeana, a fost utilizat si aplicat intr-o varietate de domenii. Incepand din anul 1972, Stefan Odobleja si-a studiile teoriei conform careia originea ciberneticii se afla in psihologie.

7. Pila Karpen – Nicolae Vasilescu-Karpen

O pila electrica, de productie romaneasca, furnizeaza energie de 56 de ani, fara intrerupere. Inventatorul minunii, Nicolae Vasilescu-Karpen, om de stiinta, inginer, fizician si inventator a declarat, cu o jumatate de secol in urma, ca ea va functiona vesnic. In Muzeul National Tehnic "Dimitrie Leonida" din Bucuresti exista un obiect de patrimoniu care sta intr-un seif metalic blindat, chiar in biroul directorului muzeului. Este vorba despre "Pila termoelectrica cu temperatura uniforma", cunoscuta sub numele de "Pila lui Karpen", realizata in 1950. Aparatul este, de fapt, un perpetuum mobile, adica un dispozitiv care genereaza energie la nesfarsit fara interventie din exterior.

Desi ar fi trebuit sa se opreasca de multe decenii, "Pila lui Karpen" se incapataneaza sa functioneze, asa cum a prevazut inventatorul ei. Construirea unui perpetuum mobile a fost visul de secole al omenirii. Un aparat care sa se miste la nesfarsit, fara sa primeasca impulsuri exterioare, ar rezolva definitiv setea de energie a civilizatiei actuale. In epoca moderna insa, acest vis a fost abandonat pe considerentul ca ar fi o utopie. Cei ce au continuat totusi sa caute solutia, au fost marginalizati, lumea oamenilor de stiinta considerandu-i nebuni. Perpetuum mobile nu poate exista. Cu toate acestea, un fizician roman s-a incapatanat sa-l construiasca. Si se pare ca a reusit. Nicolae Vasilescu-Karpen a inceput sa lucreze la teoria unei pile electrice care sa genereze energie la nesfarsit inca inainte de Primul Razboi Mondial. "Pila" a fost brevetata in 1922.  Era vorba, in fapt, despre doua pile electrice legate in serie, care pun in miscare un minimotor galvanometric. Acesta, la randul sau, misca o paleta conectata la un intrerupator. La fiecare jumatate de rotire paleta deschidea circuitul, pentru ca la a doua jumatate de rotatie sa-l inchida. Timpul de rotatie a elicei era calculat in asa fel incat pilele sa aiba timp de reincarcare, respectiv pentru refacerea polaritatii in perioada cat circuitul este deschis. O astfel de pila de proportii ar putea alimenta o nava spatiala.

6. Scaunul ejectabil – Anastase Dragomir

Daca la sfarsitul sec. XIX, inceputul sec. XX, multi entuziasti ai aviatiei erau preocupati de constructia avioanelor si de pilotarea acestora, un tanar pe nume Anastase Dragomir si-a concentrat atentia pe siguranta aparatelor de zbor si mai ales a pasagerilor de la bordul lor. Anastase Dragomir era pasionat, ca multi dintre tinerii acelei perioade, de problemele aviatiei. A plecat in Franta, unde a lucrat la mai multe uzine de avioane. Aici si-a perfectionat propriul sau sistem pentru salvarea pilotilor si a pasagerilor in caz de accidente. La 3 noiembrie 1928, a inregistrat, in Franta, cererea de brevet “Nouveau systeme de montage des parachutes dans les appareils de locomotion aerienne” si a obtinut Brevetul nr. 678566 din 2 aprilie 1930 pentru “cabina catapultabila”.

Aceasta inventie era “un nou sistem de parasutare din aparatele de locomotie aeriana, fiecare pasager avand o parasuta proprie care permite, in momentul critic, eliberarea acestui ansamblu de avion, astfel incat parasuta, impreuna cu pasagerul insalat pe scaun, sa treaca printr-o deschizatura a podelei”. Brevetul prevedea ca acest ansamblu de celula-parasuta sa aiba mai multe comenzi, menvrabile de catre pilot. In 1950, Anastase Dragomir a obtinut un nou brevet, romanesc, cu nr. 40658, pentru “celula parasutata”, care consta in folosirea unui spatar curb de glisare pentru ejectarea cabinelor, fie pe jos, fie pe sus, pentru ca in 1959 sa inregistreze o alta cerere, care avea ca obiect construirea unui avion de transport echipat cu cabine catapultabile, pentru salvarea pasagerilor (brevet romanesc nr. 41424 din 1960). Ideea roamanului se va concretiza prin aparitia, la noile tipuri de avioane supersonice militare, a scaunul ejectabil.

5. Stiloul – Petrache Poenaru

In anul 1821, braileanul Petrache Poenaru, pandur, creator al steagului Romaniei moderne, inginer, matematician, inventator si membru titular al Academiei Romane din 1870, a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu in timpul revolutiei. Aceasta era o functie publica, activitatea lui fiind legata de pana si calimara. Poate ca si de aici i-a venit ideea conceperii primului stilou din lume. Desi dupa infrangerea lui Tudor Vladimirescu pandurii erau vanati si decapitati, Petrache Poenaru scapa, iar in 1826 primeste o bursa franceza si isi completeaza studiile la Ecole Polytechnique din Paris.

In 1827, la data de 25 mai, obtine Brevetul francez 3208 pentru "plume portable sans fin, qui s'alimente elle-même avec de l'encre" (condei portaret fara sfarsit, alimentandu-se el insusi cu cerneala). Aceasta inventie a revolutionat domeniul instrumentelor de scris, contribuind la crearea unui obiect folosit si in prezent de milioane de oameni. Tocul cu rezervor al lui Poenaru elimina zgarieturile de pe hartie si scurgerile nedorite de cerneala si propunea solutii pentru imbunatatirea partilor componente spre a asigura un debit constant de cerneala, precum si posibilitatea inlocuirii unor piese.

4. Vaccinul antiholeric – Ioan Cantacuzino

Ioan Cantacuzino, academician, medic, microbiolog, profesor universitar roman, fondator al scolii romanesti de imunologie si patologie experimentala, a desfasurat o bogata activitate de cercetare privind vibronul holeric si vaccinarea antiholerica. Pe baza cercetarilor desfasurate in aceasta directie, medicul a pus la punct o metoda de vaccinare antiholerica, numita “Metoda Cantacuzino”, folosita si astazi in tarile unde se mai semnaleaza cazuri de holera. Implicandu-se in studiul holerei, tifosului exantematic si tuberculozei, aduce contributii remarcabile. A creat notiunea de imunitate prin contact.

In campania din 1913 a condus prima vaccinare antiholerica masiva in focarele infectioase, cunoscuta in stiinta ca „Marea experienta romaneasca", care a salvat multe mii de vieti, si a initiat masurile de combatere a epidemiei de holera. In primul Razboi Mondial, in calitate de conducator al serviciilor sanitare militare si civile, a luat masurile de combatere a marii epidemii de tifos exantematic. Creeaza o serie de lucrari ca: descoperirea imunitatii celulare si umorale, sensibilitatea si lipsa de imunitate a organismului fata de scarlatina, studii cu renume mondial asupra holerei si vaccinoterapiei. Introduce vaccinul lui Calmette, iar în 1912 creeaza vaccinul antitific.

3. Gerovital – Ana Aslan

Medic roman specialist in gerontologie, academician din 1974 si director al Institutului National de Geriatrie si Gerontologie, Ana Aslan a evidentiat importanta procainei in ameliorarea tulburarilor distrofice legate de varsta, aplicand-o pe scara larga in clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital sau vitamina H3. Produsul geriatric a fost preparat in anul 1952 si brevetat in peste 30 de tari. In acelasi an ia fiinta Institutul National de Geronto-Geriatrie „Dr. Ana Aslan”, primul institut de geriatrie din lume, model pentru tarile dezvoltate, prin asistenta clinica si cercetare.

„Ana Aslan” are, anual, mii de pacienti. Efectele terapiei Aslan asupra imbatranirii au convins inca de la inceput, aducand institutului pacienti cu nume celebre: Tito, de Gaulle, Pinochet, Chaplin, Claudia Cardinale, printese, conti si directori ai unor mari banci ale lumii. Renumele produselor “Aslan” a trecut si Oceanul, John Kennedy recurgand, pentru o afectiune a coloanei vertebrale, la un tratament la domiciliu cu “Gerovital”.

2. Avionul cu Reactie – Henri Coanda

In Octombrie 1910, Marele Palat de pe Champs-Elisee, Paris, a gazduit cea de-a doua editie a Expozitiei Internationale de Aeronautica. Au fost expuse cele mai noi piese de aviatie. Cea mai interesanta masinarie, care a atras atentia multora, a fost un avion rosu, fara elice, pe a carui placuta metalica din scria: COANDA-1910. Acest avion trezit interesul atentia oamenilor nu numai pentru ca nu avea elice, ci si pentru ca era total diferit fata de ceea ce numeau ei pana atunci "avion". Masinaria avea doua aripi duble si un singur loc, o anvergura de 10,3 m, lungimea de 12,5 m, greutatea de 420 kg si o forta a propulsiei de 220 kg. Cea mai interesanta parte din avionul lui Coanda era sistemul de propulsie,o adevarata revolutie in constructia de motoare de avioane, care avea sa constituie solutia viitorului.

Motorul cu reactie, inventat si construit pentru prima oara de catre Henri Coanda era compus dintr-un motor-piston cu patru cilindri, racit cu apa si dezvolta 50 de cai-putere la 1000 de rotatii pe minut. Acest motor-piston era conectat la o tija care rotea multiplicatorul de rotatii; miscarea era transmisa compresorului care castiga o rotatie de 4000 de rotatii pe minut. Forta de propulsie era de 220 kgf, mult mai mare decat daca motorul-piston era conectat la o elice. Multi vizitatori ai expozitiei au fost suspiciosi privind decolarea avionului, pana la o demonstratie accidentala a lui Coanda, cand, dorind doar sa verifice motorul, avionul a inceput sa merga din ce in ce mai repede, pana si-a luat zborul. Impresionat de flacarile produse de motor si ingrijorat de faptul ca nu mai pilotase un avion pana atunci, ci doar planoare, Henry a pierdut controlul masinariei, care a pierdut din inaltime si viteza pana cand a aterizat fortat. Aceasta incercare a constituit primul zbor cu un avion echipat cu un motor cu reactie. Astfel, cu 30 de ani inainte de Heinkel, Campini si Whittle, Coanda a construit si a zburat cu primul avion cu reactie.

1. Injectia cu insulina – Nicolae Paulescu

Nicolae Paulescu, profesor de psihologie al Universitatii de Medicina si Farmacie din Bucuresti, este cel care a descoperit pentru prima oara, in 1921, insulina, hormonul secretat de pancreas, care regleaza metabolismul glucidelor, lipidelor, protidelor si mineralelor din organism. Paulescu este cel care a demonstrat eficienta acestei substante in reducerea hiperglicemiei si care a folosit insulina in tratarea diabetului. Descoperirea sa a salvat milioane de vieti.

Enciclopediile ii prezinta insa, la acest capitol, pe doi “eroi canadieni” Frederick Banting si Charles Best care, in 1922, aveau sa primeasca Premiul Nobel, in dauna lui Paulescu. Cei 30 de ani de munca si staruinta in laborator ai profesorului au fost furati de cei doi tineri canadieni, care luasera cunostinta de munca romanului din publicatiile vremii. In baza articolelor acestuia, ei au reusit sa izolelze insulina si sa o foloseasca in tratarea unui pacient. Cu 8 luni inainte, Paulescu publicase intr-o revista de specialitate belgiana rezultatele cercetarilor sale sub titlul “Recherches sur le rôle du pancréas dans l’assimilation nutritive”. Doar ca n-o numise insulina, ci pancreina. In 1916, pe cand se afla in stadiul final al cercetarii, trupele germane ocupasera Bucurestiul. A trebuit sa-si amane anuntarea rezultatelor definitive.

Facts: Alte inventii romanesti importante

• 1858 - Bucuresti - primul oras din lume iluminat cu petrol si prima rafinare a petrolului
• 1880 - Dumitru Vasescu - construieste automobilul cu motor cu aburi
• 1886 - Alexandru Ciurcu - construieste prima ambarcatiune cu reactie
• 1895 - D. Hurmuzescu - descopera electroscopul
• 1904 - Emil Racovita - fondatorul biospeologiei
• 1906, 18.03 - Traian Vuia - avionul cu tren de aterizare pe roti cu pneuri; cu “Vuia I” acesta reuseste prima decolare fara sa foloseasca nici un mijloc ajutator, numai cu aparate aflate la bord (în fapt, primul avion din istorie)
• 1906 - A.A. Beldiman - aparatul hidraulic cu dalta de percutie pentru sondaje adanci
• 1910 - Tache Brumarescu - masina de taiat sulf
• 1918 - Gogu Constantinescu - intemeiaza o noua stiinta: sonicitatea
• 1920 - Gheorghe Botezatu - a calculat traiectoriile posibile Pamant - Luna, folosite la pregatirea programelor “Apollo” (al caror parinte a fost sibianul Herman Oberth); el a fost si seful echipei de matematicieni care a lucrat la proiectul rachetei “Apollo” care a dus primul om pe Luna
• 1921 - Aurel Persu - automobilul fara diferential, cu motor în spate (de forma “picaturii de apa”)
• 1962 -  Ion Agarbiceanu - primul laser cu gaz (heliu-neon) cu radiatie infrarosie
  descopera

Cele mai importante inovaţii în 2011

foto(3)

Va fi oare 2011 anul în care sistemul imunitar uman îşi va lua revanşa asupra cancerului? Pare că da, cel puţin conform pronosticurilor făcute de experţii de la Cleveland Clinic, Statele Unite, care au inserat două medicamente pentru imunoterapia cancerului (mai precis, contra melanomului avansat şi a tumorilor la prostată) printre noutăţile care vor avea cel mai mare impact asupra medicinei în anul care tocmai a început.

Ca în fiecare an, şi la finele celui trecut, o echipă compusă din 60 de medici şi cercetători de la Cleveland Clinic a realizat un Top 10 al celor mai importante inovaţii din medicină. Şi, în timp ce locul întâi este dedicat Alzheimer-ului, mai exact unui compus radioactiv care permite obţinerea de imagini moleculare ale creierului, pentru diagnosticarea precoce a maladiei, cel de-al doilea şi cel de-al treilea loc sunt ambele "rezervate" luptei cu tipuri de cancer până acum fără speranţă.


Prima inovaţie care promite să nu treacă neobservată în 2011 este anticorpul monoclonal "ipilimumab", despre care anul trecut s-a spus că ar fi prima terapie din ultimii 30 de ani în măsură să îmbunătăţească rata de supravieţuire a bolnavilor cu cancer aflat în stadiu avansat; medicamentul funcţionează deblocând, la nivel molecular, anumite limfocite (celulele T) ale sistemului imunitar şi făcându-le capabile să agreseze tumora.


A doua noutate celebrată de experţii de la Cleveland Clinic este primul vaccin terapeutic aprobat de FDA împotriva cancerului de prostată. Denumit Provenge, vaccinul acţionează inducând un răspuns al sistemului imunitar contra cancerului şi s-a dovedit în măsură să reducă cu 24% riscul de moarte la pacienţii cu boala deja răspândită în organism.

În top mai figurează şi două noi medicamente pentru tratamentul hepatitei C şi o micro-capsulă care le va permite medicilor pediatri să realizeze endoscopii ale tractului digestiv mult mai puţin invazive pentru micii pacienţi.


Sunt semnalate şi un tratament pentru scleroza multiplă, un test pentru astm, o nouă tehnică de chirurgie pentru tratamentul obezităţii morbide şi o nouă tehnologie care permite monitorizarea la distanţă a pacienţilor cu risc crescut de infarct.


Tot la finele anului trecut, experţii Societăţii Americane de Oncologie au compilat şi ei o lista a principalilor paşi înainte făcuţi în cercetarea anti-cancer sau, mai bine spus, a rezultatelor care au avut cel mai mare impact în ceea ce priveşte tratamentul pacienţilor. În cadrul raportului 2010 sunt citate 53 de studii semnificative, dintre care 12 sunt recunoscute că fiind de maximă importanţă; patru dintre ele privesc tratamentul tumorilor aşa-numite "dificile", precum cele la plămâni la persoanele în etate, cele la pancreas în stadiu avansat, tumorile la ovare şi melanoamele. Mai exact, radioterapia hipofracţionata permite reducerea riscului de recidivă la tumorele la sân, cu un ciclu de şedinţe de doar trei săptămâni faţă de cele şase standard. Au fost scoase în evidenţa noi terapii targetate pentru bolnavii de melanom şi cancer la plămâni, precum şi terapii recent aprobate pentru tumorile la prostată.

Pacientul 2.0


Pe net, site-urile unde utilizatorii au posibilitatea de a schimba între ei informaţii despre boli, de a cere şi a furniza sfaturi cu privire la tratamente sau chiar pe aceea de a da "note" spitalelor şi instituţiilor sanitare, s-au transformat, de câţiva ani încoace, într-un fenomen în toată puterea cuvântului. Unul cu nenumărate implicaţii, potrivit unui articol apărut anul trecut în revista italiană L'Espresso, întrucât Internetul a reuşit să cutremure din temelii vechea relaţie dintre bolnavi şi medici. Unii cred că în bine, alţii că în rău.


"Faza cea mai rea a tratamentului a trecut, dar voi avea oricum nevoie să vorbesc despre terapie. Şi-atunci, vă spun: bine aţi venit!". Aşa sună primul post de pe un blog unde subiectul principal îl reprezintă tumorele. Se numeşte "On the widepeak" şi este jurnalul online al lui Mj, care din 2007 se luptă cu un cancer la sân. Nu este nici pe departe unica autoare a unui blog pe această temă: în ultimii ani, netul s-a umplut de persoane care "se trateaza" cu ajutorul World Wide Web-ului şi al resurselor furnizate de acesta.

Nu este vorba despre pacienţi care cumpără medicamente online, ci de persoane care creează, în mod autonom, nişte social network-uri, pentru a putea intra în legătură şi a conversa cu cei care trec prin aceleaşi experienţe de viaţă. Şi, de multe ori, totul se transformă într-un soi de terapie de grup. Pagina de web apare, adeseori, ca o supapă, dar apoi devine o comunitate, pe măsură ce bloggerii se comentează şi se linkeaza unul pe celălalt, generând o reţea tot mai mare pe zi ce trece. Realitatea este că sunt persoane care, altminteri, n-ar avea cum să se întâlnească şi au, astfel, acces la informaţii, contacte şi sfaturi şi la speranţa că acestea le vor putea schimba viaţă în bine: nume şi contacte ale specialiştilor, ajutor în depăşirea efectelor colaterale ale terapiilor, sfaturi despre cum trebuie vorbit cu medicii, sprijin psihologic şi susţinere emoţională.


"Este fundamental pentru pacienţi să comunice între ei", explică Cristina Zucchermaglio, de la Departamentul de Psihologie al Universităţii La Sapienza din Roma, autoarea unui studiu despre importanţa dialogului între bolnavi, publicat în "Journal of Oncology Practice". "Realmente, a vorbi şi a crea o comunitate nu furnizează doar un sprijin psihologic sau emoţional, ci furnizează şi instrumentele cognitive şi practice în măsură să-i permită bolnavului să înfrunte mai bine boala. Lucru valabil şi pentru comunităţile online".


Şi nu doar cancerul îi stimulează pe oameni să le împărtăşească necunoscuţilor povestea propriei experienţe. În opinia Federicăi Casadei, preşedinta unei asociaţii italiene dedicate procreării asistate medical (Asociaţia CercounBimbo), al cărei forum numără 35.000 de persoane înscrise, comunităţile de pe web au succes pentru că reuşesc să umple un gol existent în relaţia medic-pacient, atât din punctul de vedere al informaţiei, cât şi din cel emoţional. "Exista o sumedenie de oameni care ne scriu pentru că nu au înţeles când să înceapă un tratament, pentru că nu reuşesc să interpreteze o fişă clinică sau pentru că. pur şi simplu. au nevoie de sfaturi şi opinii", spune Casadei.


Mai ales în ţări precum Canada şi Statele Unite, fenomenul "pacientilor în reţea" este unul consolidat şi foarte complex: trece dincolo de bloguri sau forumuri, ajungând la mari agregatoare de site-uri personale, cum este, de exemplu, Mother With Cancer, şi la social network-uri ale pacienţilor.


"Netul poate fi util medicilor şi pacienţilor în multe alte moduri. De exemplu, poate fi monitorizat un pacient cu o boală cronică, prin intermediul unor dispozitive conectate la Internet, capabile să înregistreze online parametri de interes, asfel încât medicul să aibă acces la date în timp real şi să schimbe tratamentul în funcţie de necesităţi, în timpul unei convorbiri telefonice şi fără a mai fi nevoie de vizite în mod continuu", explică Alberto Ugazio, director al Departamentului de Medicină Pediatrică din cadrul spitalului "Bambino Gesù" şi preşedinte al Societăţii Italiene de Pediatrie. De altfel, se pare că de-acum nici pacienţii nu mai seamănă cu cei din urmă cu zece ani; sunt mai instruiţi, mai informaţi şi mai conştienţi şi, de aceea, e mai simplu să interactionezei cu ei şi chiar, dintr-un anume punct de vedere, să-i tratezi, crede Germano Zampa, oncolog la Spitalul Nuovo Regina Margherita din Roma, foarte atent la noua realitate a "pacienţilor digitali" sau "e-patients".


E-patient este şi denumirea unui site creat de Tom Ferguson, decedat în 2006, după o bătălie de 15 ani cu un cancer; termenul indică "un individ bine informat, capabil, implicat în deciziile legate de propria stare de sănătate şi care priveşte acest aspect al vieţii sale ca pe un soi de parteneriat între pacient, medici şi sistemul sanitar".


Obiectivul de a furniza instrumente utile pacienţilor, dar şi medicilor, este şi cel al PatientOpinion (patientopinion.org.uk), un site din Marea Britanie, unde pacienţii nu doar vorbesc despre ei înşişi cu alţii, ci îşi împărtăşesc experienţele avute în diferite spitale şi direct medicilor, generându-se, în ultima instanţă, un feedback între bolnav şi structurile sanitare, foarte util ambilor.


Mothers with cancer
Este considerat cel mai faimos blog colectiv al pacienţilor din lume şi este actualizat zilnic de femei şi mame care luptă cu cancerul. "Fie că aţi venit aici pentru a citi, a scrie sau a discută despre diagnostice, terapii, radiaţii, supravieţuire, chirurgie, efecte secundare sau despre orice altceva din viaţa unei mame sau a unei femei care a supravieţuit cancerului, sunteţi binevenite".


Rare Disease Day 2010
În secţiunea "Tell Your Story" a acestui portal dedicat bolilor rare se pot publica fotografii şi materiale video. În acest mod, cei implicaţi îşi pot spune povestea celorlalţi, bolnavi sau simpli vizitatori, pot face apeluri umanitare sau pot furniza informaţii despre aceste patologii "uitate".


Sermo
Este cea mai mare comunitate a medicilor de pe web, alcătuită din 115.000 doctori proveniţi de pe întreg teritoriul Statelor Unite şi care acoperă 68 de specializări diferite.


Society for Participatory Medicine
Misiunea declarată a acestui site este să-i aducă împreună pe e-pacienti şi pe profesioniştii din sistemul sanitar.


Health 2.0
Site-ul unei conferinţe pe tema sănătăţii, Health 2.0 studiază utilizarea de către pacienţi şi medici a noilor generaţii de tehnologii online - de la comunităţi la instrumente de căutare - şi cum schimbă ele modul în care lucrează operatorii sanitari.

Fericirea, o boală molipsitoare

foto(6)

Te simţi fericit ori deprimat? Ţi s-a atras cumva atenţia că în ultima vreme te comporţi cam bizar? Lăsând la o parte eventualele motive „obiective”, felul în care te simţi ar putea fi doar consecinţa unei infecţii, sau chiar a unei boli pe care n-ai avut-o în copilărie. Şi dacă multă vreme s-a crezut că sistemul nervos este izolat de sistemul imunitar, acum se pare că nu este deloc aşa, şi că nu numai depresia şi bolile psihice, dar chiar şi fericirea, ar fi cu adevărat „molipsitoare”.

În ultimii ani, interacţiunile complexe dintre sistemul imunitar şi sistemul nervos central au fost copios studiate din perspectiva implicării lor în boli precum schizofrenia şi depresia. De altfel, în luna mai a anului trecut, o echipă de cercetători de la Universitatea Utah din Salt Lake City, Statele Unite, demonstra pentru prima oară o legatura de tip cauză-efect între sistemul imunitar şi bolile psihice. Se ştia că există un raport între ele, dar nimeni încă nu reuşise să stabilească o conexiune directă. În cadrul studiului respectiv, echipa de cercetători vindeca printr-un transplant de maduvă osoasă nişte soareci mutanţi, afectaţi de un sindrom compusiv, care-i făcea să se cureţe obsesiv până le cădea părul şi îşi răneau pielea, la fel cum se întâmplă la oamenii afectaţi de boala numită "tricotilomanie" (smulgerea obsesivă a părului de pe cap).

"Se credea că sistemul imunitar şi sistemul nervos reprezintă lumi separate, acum însă, se pare că sistemul imunitar şi infecţiile care îl stimulează ne pot influenţa atât starea de spirit, cât şi memoria şi abilitatea de a învăţa", declara recent John Bienenstock de la Universitatea McMaster din Hamilton, Canada, intr-un articol aparut în New Scientist.

Nu e un lucru de ici de colo, ci o schimbare fundamentală de "macaz" în cercetarea din domeniu: nu cu mult timp în urmă, se credea că bariera hemato-encefalică (sânge-creier) izolează creierul de sistemul imunitar; că celulele care alcătuiesc pereţii capilarelor sanguine sunt conectate mai strâns între ele în creier decât oriunde altundeva în organism, împiedicând proteinele şi celulele să ajungă la creier. Acum însă, devine tot clar faptul că anticorpii, moleculele "semnal" şi chiar celulele imunitare, ajung adeseori la creier, unde îşi fac "de cap".

În sprijinul acestei teorii, New Scientist prezintă cazul unui copil din Statele Unite, a cărui personalitate începe să sufere schimbări dramatice cam pe la vârsta de 12 ani. Sammy Maloney va fi iniţial diagnosticat cu tulburare obsesiv compulsivă, apoi cu sindromul Tourette. Deoarece starea lui va continua să se deterioreze, în ultimă instanţă, la sugestia unui prieten al familiei, va fi testat şi pentru infecţie cu streptococ, o infecţie bacteriană comună, care de obicei nu provoacă mai mult decât o durere în gât. Surpriză! Va reieşi că este infectat, va fi tratat cu antibiotice vreme de mai mulţi ani şi în timp, toate schimbările de comportament care îi îngrijoraseră pe parinţi vor dispărea ca şi când n-ar fi fost.

În opinia lui Madeline Cunningham de la Universitatea Oklahoma, deşi un caz extrem, povestea lui Sammy nu este una chiar atât de neobişnuită. Cercetătoarea a investigat vreme de mai mulţi ani schimbările de comportament care ar putea fi corelate infecţiilor streptococice ale copilărilei, boli precum sindromul Tourette, o dereglare asemănătoare tulburării obsesiv-compulsive denumită PANDAS şi Correa Sydenham, o maladie caracterizată de ticuri şi de inabilitatea bolnavului de a-şi controla emoţiile. Cunningham a dovedit că, cel puţin în cazul acesteia din urma, anticorpii împotriva unui grup de bacterii streptococice se leagă de receptorii dintr-o arie cerebrală care controlează mişcarea şi ajunşi în creier, încep să imite efectele moleculelor "semnal" naturale, declanşând o descărcare de dopamină, care ar putea explica ticurile şi problemele emoţionale ale copiilor afectaţi de maladie.

Nu toţi copiii cu PANDAS au anticorpi similari, dar în cazul celor care dispun de ei, tratamentele cu antibiotice sau cu medicamente care suprimă sistemul imunitar sunt eficiente. Cercetătoarea precizează însă că nu există dovezi că vaccinarea copiilor ar declanşa boli de acest gen,.pe care, după cum avertizează, "este mai probabil să le faci dacă nu eşti imunizat".

Între timp, la Feinstein Institute for Medical Research din Manhattan, New York, Betty Diamond a demonstrat şi ea în cadrul unui studiu că anticorpii asociaţi bolii autoimune Lupus pot ajunge în creier unde, legându-se de receptorii NMDA, să omoare neuronii: o explicaţie parţială a schimbărilor de dispoziţie şi a declinului cognitiv asociate acestei boli.

Mai apoi, studii pe soareci au indicat că modul în care este afectat comportamentul depinde atât de ceea ce provoacă "breşa" în bariera sânge-creier, cât şi de anticorpii înşişi. De exemplu, atunci când bariera este compromisă de inflamaţie, anticorpii corelaţi lupusului deteriorează hipocampul, afectând memoria; când bariera este însă trecută de hormonul stresului (adrenalina), anticorpii deteriorează amigdala, facându-i pe indivizii respectivi mai fricoşi.

"Aceste descoperiri ar putea schimba pentru totdeauna modul în care tratăm dereglările psihice", este convinsă Cunningham, în opinia căreia anticorpii influenţează chiar şi comportamentul persoanelor (aparent) sănătoase. O teorie cu care şi Diamond este de acord: "Avem tone de anticorpi în organism chiar dacă nu avem boli clinice. Sunt sigură că unii dintre ei au anumite efecte la nivel cerebral", spune ea.

De la cancer la ...fericire

Iniţial a fost gândită drept o nouă modalitate de a lupta cu cancerul: totul a pornit de la ideea că injectând o anumită bacterie în organismul bolnavilor, le va fi stimulat sistemul imunitar să distrugă tumorile. Din păcate, în prima serie de teste clinice, tratamentul n-a prea avut efectul scontat asupra pacienţilor cu cancer pulmonar, aflaţi în stadiu terminal. A avut însă un alt efect, unul neaşteptat: la cei injectaţi cu bacteria respectivă s-a înregistrat o pe cât de nejustificată, pe-atât de radicală schimbare în bine a stării de spirit.

Întreaga atitudine şi comportament al bolnavilor s-au modificat, aceştia pur şi simplu păreau mai optimişti şi mai fericiţi, a comentat Charles Akle, preşedinte al Immodulon Therapeutics din Londra, Marea Britanie.

Cum se poate oare ca injectând o bacterie unei persoane să-i înseninezi viaţa? Nu se prea ştie, cert este că, după cum au arătat studiile pe animale, reacţia imunitară declanşată de Mycrobacterium vaccae face neuronii din cortexul prefrontal să elibereze o cantitate mare de serotonină, provocând o stare de bine. O reacţie considerată de unii bizară, având în vedere că tot stimularea sistemului imunitar poate provoca şi depresie. Totuşi, deşi mecanismul prin care bacteria produce aceste efecte nu este deocamdată desluşit, reacţia se adaugă numărului mare de confirmări ale capacităţii bacteriei de a afecta nu doar trupul, ci şi mintea. "La ora actuală există mai multe studii care sugerează această posibilitate a unor schimbări comportamentale, faptul că microbiomul are o legătură cu producţia de cortizol, fiind vorba de nişte reacţii umane la stres fundamentale şi destul de hard-core", este de părere canadianul Bienenstock.

Recent, Graham Rook de la Royal Free and University College Medical School din Londra a propus o teorie conform căreia, în spatele incidenţei mari a cazurilor de depresie din ţările occidentale s-ar afla faptul că oamenii nu mai sunt expuşi zilnic, în copilărie, la organisme precum M.vaccae. Este vorba despre de aceeaşi celebră "ipoteză a igienei", propusă iniţial pentru a da o explicaţie ratei în creştere alarmantă a cazurilor de astm şi alergii, dar Rook crede că tot ea ar putea fi implicată şi în bolile psihiatrice.

Şi-atunci, ar putea bacteria noastră să fie folosită pentru a-i face pe oameni fericiţi? Greu de spus. Sigur este că următoarea "tranşă" de teste clinice ale specialiştilor de la Immudolon va fi realizată tot pe bolnavi de cancer (de această dată de prostată): pe cât se pare, este mult mai dificil să obţii aprobarea de a injecta bacteria în pacienţi cu depresie decât în bolnavii de cancer aflaţi în stadiu terminal. Dar dacă efectul se va confirma, cercetătorii îşi vor putea finalmente concentra eforturile şi asupra potenţialului bacteriei de a trata depresiile. Teoretic, dacă mecanismul exact va putea fi descifrat, ar fi posibilă chiar dezvoltarea unor medicamente care să-i mimeze efectul. .

Depresie, suspiciune şi empatie

Atunci când ne îmbolnăvim, ne pierdem pofta de mâncare si ne simţim letargici; puterea noastră de concentrare are şi ea de suferit şi devenim neliniştiţi, deprimaţi şi antisociali. Toate aceste schimbări de comportament sunt cauzate de moleculele "semnal" denumite citokine, eliberate de celulele imunitare ca reacţie la stres şi infecţii. Şi deşi citokinele sunt prea mari pentru a trece uşor bariera sânge-creier, studii recente au arătat că ele pot totuşi răzbi, prin regiuni devenite permeabile în mod natural sau prin canale specializate. De asemenea, ele mai pot afecta şi nervii care transmit semnale la creier.

În ultimii ani, numărul dovezilor ca citokinele asociate inflamaţiei pot cauza depresie sunt şi ele în continuă creştere. De exemplu, s-a dovedit că injectând unei persoane sănătoase interferon-alpha, un medicament anti-viral care provoacă o eliberare de citokine inflamatoare, persoana respectivă va începe să acuze simptome ale depresiei. "Citokinele pot interacţiona cu practic fiecare traseu relevant în depresie", este convins Andrew Miller de la Emory University School of Medicine din Atlanta. Iar ideea că inflamaţia induce schimbări la nivelul comportamentului este şi ea una logică din punct de vedere al evoluţiei, mai crede el. "Citokinele încearcă să-ţi scoată organismul din funcţiune, astfel încât să-ţi poţi dedica resursele vindecării. În acelaşi timp însă, un animal rănit devine o ţintă, prin urmare trebuie să fie hiper-vigilent în caz că apare în scenă vreun prădător".

Recent, prin tehnici de imagistică, echipa lui Miller a "fotografiat" creierele unor pacienţi trataţi cu interferon pentru hepatita C. Cercetătorii au descoperit că medicamentul activa cortexul cingulat anterior dorsal, o regiune cerebrală implicată în detectarea erorilor şi monitorizarea conflictelor, aceleaşi scheme de activare fiind detectate la oamenii foarte nevrotici şi la cei cu comportament obsesiv-compulsiv. "Persoanele la care se înregistrează o activitate crescută în respectiva zonă cerebrală au tendinţa de a fi mai suspicioşi şi poate de a interpreta remarci inocente drept ameninţătoare", spune Miller.

În afară de infecţii şi toxine, stresul şi obezitatea pot de asemenea declanşa o descărcare de citokine, de aceea oamenii obezi sunt de 2-3 ori mai predispuşi la depresie decât cei cu greutate normală: "Ţesutul adipos este o sursă puternică de citokine pro-inflamatoare", susţine Graham Rook. De altfel, specialistul britanic crede că sistemul imunitar ar putea la fel de bine să afecteze chiar şi comportamentul şi starea psihică a oamenilor aparent sănătoşi.

Dar să fim drepţi, efectele citokinelor nu sunt în totalitate rele: Naomi Eisenberger de la Universitatea California din Los Angeles a descoperit că unele persoane devin mai sensibile la durerea celor din jur atunci când li se injectează o toxină bacteriană, printre ale cărei efecte se numără şi acela de a intensifica producţia de citokine.

Atracţie fatală

Nu cu mult timp, jurnaliştii de la "The Economist" atrăgeau şi ei atenţia asupra unei specii de parazit protozoar, dotat cu un pe cât de subtil, tot pe-atât de mare potenţial distrugător: Toxomplasma gondii, care în anumite părţi ale globului infectează circa 60% din populaţie.

O "rudă" a cunoscutului agent patogen Plasmodium, care provoacă malaria, Toxoplasma gondii pare a fi la prima vedere mai degrabă inofensiv. Poate afecta fetuşii, nou-născuţii si persoanele cu SIDA, pentru că sistemul imunitar al acestora nu poate face faţă infecţiei, dar la persoanele sănătoase, simptomele toxoplasmozei nu sunt de obicei mai grave decât cele ale unei răceli uşoare. Doar că, în ultima vreme apar tot mai multe dovezi că cei infectaţi se pricopsesc şi cu nişte bizare schimbări comportamentale.

Dar să începem cu ...începutul. Pe lângă oameni, parazitul are două gazde preferate: pisicile şi rozătoarele, şi ceea ce le face acestora din urmă este cu adevărat foarte ciudat. La fel ca Plasmodium, care îşi realizează ciclul evolutiv între ţânţar şi om, Toxoplasma face un soi de "navetă" între gazdele feline şi cele rozătoare, încropindu-şi faze diferite ale existenţei sale în fiecare.

La pisici, Toxoplasma se cazează în peretele intestinului subţire şi se elimină prin fecale; acestea sunt apoi "preluate" de şoareci şi şobolani (şi de alte specii de mamifere, inclusiv de oameni), şi-aşa apar chisturile în creier, ficat şi ţesutul muscular. În ultimă instanţă, cu puţin noroc, gazda rozătoare a parazitului este mâncată de o pisică şi ciclul se reia.

Spre deosebire însă de Plasmodium, care se poate baza pe comportamentul natural al ţânţarilor pentru a se răspândi, gazdele rozătoare ale Toxoplasmei nu fac niciun efort pentru a-l ajuta să se "mute" şi aici intervine ceea ce Joanne Webster de la Imperial College din Londra, care studiază acest parazit de ani buni, numeşte elegant, "atracţia fatală a şoarecilor faţă de feline": şoarecii şi şobolanii infectaţi cu toxoplasma par a o lua razna, începând să se comporte astfel încât să atragă atenţia pisicilor

Cum survin aceste schimbări comportamentale era până de curând necunoscut. Dar în 2009, Glenn McConkey de la University of Leeds, Marea Britanie, a analizat ADN-ul toxoplasmei şi atunci când a comparat rezultatele cu cele ale altor specii, a descoperit că două dintre genele parazitului codifică enzime implicate în producţia de dopamină. Această moleculă, la animalele dotate cu sistem nervos acţionează ca mesager chimic între celulele nervoase; ca atare, pentru a-şi confirma bănuielile, Webster le-a administrat şoarecilor Haloperidol, un medicament antipsihotic care acţionează blocând receptorii dopaminei, reuşind să-i vindece pe şoareci de atracţia nesănătoasă faţă de feline.

Revenind la oameni, legătura dintre toxoplasmoza umană şi schizofrenie a fost iniţial avansată în anii `60, dar a fost luată în serios de-abia în 2003, când a fost repropusă de Fuller Torrey de la Stanley Medical Research Institute, Washington, DC. În cadrul unui studiu realizat în colaborare cu Bob Yolken de la Johns Hopkins University, Dr Fuller a descoperit că există de trei ori mai multe şanse ca persoanele care suferă de schizofrenie să deţină anticorpi ai Toxoplasmei. Ceea ce nu înseamnă că Toxoplasma cauzează schizofrenia, dar o legătură trebuie să existe: s-ar putea ca schizofrenicii să fie mai predispuşi la infecţie, dar ar mai putea exista şi un al treilea factor, deocamdată necunoscut.

O altă corelaţie şocantă este şi cea descoperită de Jaroslav Flegr de la Charles University din Praga, care a analizat rata infecţiei cu toxoplasmă la persoanele implicate în accidente rutiere. Potrivit teoriei acestuia, celor infectaţi cu toxoplasma le-ar fi afectată viteza de reacţie şi puterea de concentrare, fiind de trei ori mai predispuşi la a fi implicaţi în acest soi de incidente.

Unii cercetători au mers şi mai departe, susţinând posibilitatea ca Toxoplasma să fi afectat comportamentul unor întregi societăţi. În 2006, Kevin Lafferty de la Universitatea California, Santa Barbara, a publicat un studiu în care era evidenţiată o corelaţie între rata incidenţei psihozelor şi cea a infecţiilor cu Toxoplasma la femeile însărcinate, în naţiuni precum "flegmatica" Marea Britanie, cu un "scor" al nevrozelor de 0.8 şi o rată a infecţiilor de 6.6% şi "irascibila" Franţă - 1.8 la nevroze şi o rată a infecţiilor de 45%. Deşi o corelaţie nu presupune cauzalitate, cel puţin la nivel teoretic, au speculat unii, ar fi posibil ca dorinţa irezistibilă a unui parazit de a fi mâncat de o pisică să transforme culturile întregii lumi. Din această perspectivă, prejudecăţile existente de-o parte şi de alta a Canalului ar putea primi o explicaţie cu adevărat neaşteptată.


sursa:descopera

O fetiţă de 16 luni din Myanmar are 26 de degete

Mama unei fetiţe din Myanmar vrea ca Guinness să-i recunoască acesteia recordul mondial pentru polidactilism. Fetiţa numără 12 degete la mâini şi 14 la picioare.

Phyo Min Min Soe, în vârstă de 26 de ani, îşi aminteşte cum a aflat că fiica sa are mai multe degete. "Când s-a născut, am întrebat-o pe asistentă dacă bebeluşul meu s-a născut complet, cu toate mâinile şi picioarele. Ea mi-a răspuns că are chiar mai mult decât îi trebuie".

Acum, cu ajutorul unui vecin, tânăra mamă vrea ca recordul fiicei sale Le Yati Min să fie înregistrat în Cartea Recordurilor. În acest moment, recordul este deţinut de un băieţel din India, cu 12 degete la mâini şi 13 la picioare.

Polidactilismul este o afecţiune rară, însă a te naşte cu mai multe degete suplimentare funcţionale, cum se întâmplă în cazul lui Le, este extrem de rar.

Copilul nu pare afectat de degetele în plus. "Fetiţa mea apucă mai bine obiectele decât restul lumii", spune mama sa.

Specialiştii susţin că mulţi părinţi aleg să-i opereze pe micuţi pentru a le tăia degetele suplimentare, mai ales din cauza stigmei sociale, însă spun că acest lucru nu este necesar din punct de vedere medical.

sursa;descopera

Animale de la care avem de invatat

Vietuitoare conectate la campul magnetic al Pamantului, prin care isi pot determina cu precizie locatia. Capacitatea de a face diferenta intre un prieten si cineva rau intentionat printr-o simpla adulmecare. Case atat de eficiente, incat pot mentine fara gres o temperatura constanta. Nu, nu este vorba despre o populatie de mutanti X-Men sau alte personaje de benzi desenate, ci numai de animale cu aptitudini la care noi, oamenii, putem doar sa visam.
Porumbelul CalatorIn timp ce majoritatea oamenilor are nevoie de mai multe tipuri de harti si de o busola sau, mai nou, de un dispozitiv GPS pentru a-si gasi drumul spre casa dupa o calatorie indelungata, porumbelul calator se poate intoarce, cu precizie, in locul din care a plecat, de la distante extrem de mari - peste 1.800 de kilometri, fara niciun fel de obiect ajutator. Se bucura, totusi, de un anumit fel de asistare; potrivit cercetarilor efectuate asupra acestor animale in cadrul Universitatii din Frankfurt, Germania, porumbeii calatori au structuri cu un anumit continut de fier in alcatuirea ciocurilor, insusire care ii ajuta sa perceapa campul magnetic al Pamantului, independent de miscarile si pozitia lor, identificandu-si, astfel, amplasarea geografca. Mai multe cercetari au indicat faptul ca aceasta conexiune magnetica este prezenta si in cazul altor pasari, iar studii foarte recente sugereaza chiar ca zburatoarele, indeosebi cele migratoare, isi folosesc ochiul drept pentru a vedea, propriu-zis, campul magnetic al planetei. Se stia de mult timp ca pasarile sunt capabile "sa simta", cumva, campurile magnetice si sa le foloseasca in calatoriile lor, mai ales in cursul migratiilor sezoniere, dar abia recent cercetatorii au aflat ca aceste animale chiar vad asemenea manifestari geofizice cu ochiul drept, cel corelat cu emisfera stanga a creierului.
Delfinii
Nu aveau cum sa lipseasca din randul animalelor inteligente. Nu sunt mai inteligenti decat oamenii, dar au fost declarati, recent, a doua cea mai inteligenta specie de pe Pamant, dupa om. Un zoolog de la Universitatea Emory, din Atlanta, SUA, a mers chiar pana acolo incat a declarat ca "neuroanatomia delfinilor sugereaza o continuitate psihologica intre ei si oameni" si a solicitat reconsiderarea interactiunilor om-delfin.


Un alt om de stiinta, de la Universitatea Loyola Marymount, din Los Angeles, SUA i-a denumit chiar "persoane non-umane". Asadar, delfinii sunt mai isteti decat maimutele si cu abilitati de comunicare similare celor umane. Creierele lor cantaresc jumatate din masa creierului uman, facandu-i animale rationale, cu personalitati variabile si cu abilitatea de a gandi despre viitor, printre alte facultati. Oare cat timp vor mai suporta aceste animale destepte nedreptatile si abuzurile oamenilor?
sursa:descopera

Crimeea – Bijuteria de la Marea Neagră

Crimeea Este numele peninsulei cu formă de diamant, care străluceşte în apele Mării Negre. Crimeea este cel mai fascinant colţ al Ucrainei. Crimeea ascunde istorii şi mistere nebănuite.Crimeea este deopotrivă, patrie şi rană sângerând nostalgii în sufletul oricărui tătar. Crimeea este loc de reculegere şi pelerinaj. Şi nu în ultimul rând, Crimeea adăposteşte staţiunea balneară unde Puterile Lumii au hotărât soarta României, aruncându-ne ţara în cei 45 de ani de comunism.
Frumoasa peninsulă a servit sute de ani drept loc de promenadă pentru aristocraţia rusă, generaţii întregi de ţari poposind sezonier aici, departe de asprimea iernii ruseşti, pentru o desfătare şi recuperare inedită. Chiar dacă Stalin a hotărât că peninsula stâncoasă face parte din noua Republică Sovietică Federativă Ucraineană, Crimeea nu şi-a schimbat aerul cosmopolit, de adevărată Poartă a Orientului şi loc de trai în relativă linişte şi armonie pentru diferitele seminţii care o populează.





Sezonul turistic principal din Crimeea se desfăşoară oficial în lunile iulie şi august, când se înregistrează cel mai mare aflux de turişti. Dar asta nu însemnă deloc că nu trebuie să mergeţi şi în alte perioade calendaristice, ba din contră. Crimeea îşi arată adevărata splendoare în afara sezonului turistic, ca mai toate locurile frumoase de pe Pământ, de altfel...

Din punct de vedere strict meteorologic, pe aceste meleaguri este cald din aprilie până în octombrie. Primăvara crimeeană este o explozie de flori şi culori, întreaga peninsulă găzduind numeroase specii de plante. Principala cale de acces în Crimeea se face prin oraşul Simferopol, unde se găseşte singurul aeroport din mica peninsulă. De aici, majoritatea turiştilor iau trenul sau cursele de autobuze spre staţiunea Yalta sau ţărmul sudic al Crimeei, unde sunt cele mai multe plaje nisipoase. Un zbor din aeroportul Zhuliany din Kiev până în Simferopol costă între 35-60$. Pe de altă parte, biletele de tren sunt mult mai ieftine, echivalentul în grivne a 20$ la clasa întâi, 10 la a doua, şi 7 la "personalul ucrainean". Toate trenurile din Kiev via Crimeea sunt de noapte şi fac cam 14-16 ore. Trenurile au opriri în principalele oraşe crimeene: Simferopol, Kerci, Sevastopol şi Feodosia. Dacă te simţi în stare de aventuri pe cont propriu, poţi încerca microbuzele private (aşa-zisele Marshrutki). Sunt foarte ieftine şi şoferul te lasă oriunde ai nevoie.




Cea mai faimoasă staţiune este de departe, Yalta, devenită o destinaţie favorită de vacanţă a ţarilor ruşi încă din secolul 19, după ce s-a construit primul drum care făcea legătura cu Simferopol.




Sevastopol, Alushta, Sudak, Feodosia, Yevpatoriya, Saki şi Koktebel, sunt alte staţiuni care probabil nu vă spun nimic, dar merită să le vezi măcar o data în viaţă.

Sevastopol, situat în vestul peninsulei, are o bogată istorie şi tradiţie militară, fiind mai mult un oraş port, decât staţiune de distracţii. Dar nu disperaţi, oraşul are farmecul său aparte. Aici este cartierul general al Flotei Mării Negre deţinute de Rusia. Sudak-ul este renumit pentru atmosfera pitorească, iar plaja sa este surprizator de bine pusă la punct.


Yevpatoriya şi Saki, de pe coasta vestică sunt celebre pentru plajele lor întinse cu nisip catifelat. Staţiunile crimeene sunt celebre după tipicul lor: fiecare beneficiază de un set original de clădiri şi monumente istorice, iar în apropierea falezelor şi plajelor sunt aglomerări de restaurante, discoteci, puncte care servesc mâncare de fast-food în stil ucrainean, iar peste tot atmosfera este întreţinută de muzicieni de stradă, jongleori şi caricaturişti. Suntem în Ucraina, deci viaţa de noapte este la ea acasă!

Fii atent totuşi cu cine te anturezi, unde îţi ţii banii, cât cheltui, şi mai ales nu te lăsa vrăjit de frumuseţile locale. O faci pe riscul tău...

Dacă îţi place singurătatea şi cauţi locuri unde Natura şi Istoria sunt la ele acasă, sau pur şi simplu cauţi locaţii liniştite şi pitoreşti "de familie", Crimeea are ce oferi.
Ai de ales între sute de kilometri de plajă sălbatică, neatinsă. Cutreierând coastele marine, vei da peste grupuri de hippioţi, yoghini şi alţi "naturişti" locali care se retrag din civilizaţie şi locuiesc pe întreaga perioadă a verii în peşterile din apropierea plajelor. În general sunt oameni liniştiţi care îşi văd de treabă şi nu deranjează turiştii. Tot aici este capitala neoficială a nudiştilor din Ucraina, Crimeea fiind locul principal de întâlnire al nudiştilor încă din timpul epocii sovietice.
Relieful variat şi cadrul natural minunat al Crimeei oferă posibilităţi nelimitate şi pentru iubitorii sporturilor extreme. De la drumeţit la mountain bike, călărie, alpinism, scuba diving, surf, wind surf şi terminând cu ski alpin, te poţi delecta în orice fel doreşti.

Agenţiile de turism locale se ocupă şi cu organizarea tuturor evenimentelor ce ţin de sporturi extreme sau relaxare în natură. Munţii Crimeei ascund peşteri spectaculoase, păduri de fagi, stejari, ienuperi, plus o listă lungă de specii dendemice de plante. Munţii sunt accesibili tot dinspre Simferopol precum şi prin străvechiul oraş tătăresc Bakhcisaray. În munţii Ay-Petri, între Alupka şi Yalta, la altitudinea de 1 200 metri, se poate schia excelent în fiecare iarnă.




Crimeea a fost loc de peregrinări şi stabiliri pentru zeci de noroade şi seminţii. S-au perindat astfel pe teritoriul său şi prin colbul istoriei sciţii, sarmaţii, grecii, genovezii, veneţienii, armenii, evreii, turcii, tătarii, ruşii şi cazacii. În întreaga Crimee, creştinismul, iudaismul şi islamul şi-au lăsat urmele distincte aşijderea în oameni şi locuri. Cu unele exeptii notabile, credincioşii acestor mari religii au coexistat relativ paşnic.
sursa:descopera